pseudocronică de concert

Fury UK

Numele trupei ăsteia cred că vine de la sentimentele pe care le trezeşte prin ţara ei. UK a dat trupe de mare clasă – nu e cazul lor. Au un chitarist bunicel care nu ştiu însă de ce se încăpăţânează să se creadă vocal. Serios, eu nu-s deloc un tip violent, dar i-aş coase gura fără prea mari remuşcări. Îmi închipui că aşa aş cânta eu dac-aş fi beat rangă şi aş lua un şut în ouă – şi eu habar n-am să cânt nici treaz! În schimb, pretty boy cu buricul la vedere care îi dădea cu basul m-a amuzat la maxim cu mişcările lui de macho metalar 🙂 Bateristul îşi făcea treaba decent şi trăia muzica, nu prea părea din filmul lor. De la ei am apreciat ultima piesă, probabil din cauză că „vocalul” a deschis gura mai puţin, sau şi mai probabil din cauză că ne anunţaseră că-i ultima. Cred că dacă striga careva „bis” nu mai ieşea viu d-acolo. Rezumând, oamenii ăştia trebuie apreciaţi doar pentru că au venit de departe şi au încercat şi ei. Le urez mult succes în orice altceva în afară de muzică.

White Wizzard

Gandalf? După primele două piese mi-am zis că aşa ar fi sunat Judas Priest dacă s-ar fi născut mai târziu, ar fi fost mai puţin talentaţi şi Halford n-ar fi fost popo (hmmm… la un moment dat vocalul lor a zis „show me some balls!”. Io cred că am înţeles ce voia să zică, dar cum Silver Church e chiar lângă parcul Operei a sunat puţin cam dubios 🙂 ). Oricum, deşi n-au fost tocmai pe gustul meu au fost cu mult peste primii, când oi ajunge eu stăpânul absolut al Pământului le voi permite să cânte în continuare. Ce-i drept, ăla care purta pălărie de piele va trebui să cânte primele trei concerte cu ea pe cap după ce am folosit-o eu ca oală de noapte 🙂

ICED EARTH.

Cu majuscule. Am mers puţin handicapat la concertul ăsta, fără să le fi ascultat ultimul album, aşa că n-am putut aprecia unele piese cum ar fi meritat. Că veni vorba de meritat, trupa asta merita să cânte într-o locaţie mult mai bună, cred că s-a pierdut mult din calitate la faza asta. Vocalul nou e peste Owens, însă binişor sub Barlow – dar asta nu-i o ruşine, cam oricine e sub Barlow. Stu e însă om de show, ştie să mobilizeze publicul. Cum era de aşteptat, am apreciat mai mult piesele mai vechi, chiar dacă nu prea au cântat din preferatele mele. Pe „Stand alone” m-am simţit excelent, „The hunter” am cântat-o zbierat-o şi eu cap-coadă şi m-am bucurat că n-am răguşit, puţin mai încolo au băgat „Watching over me” şi s-a rezolvat şi cu răguşeala. Piesa asta a fost momentul în care Schaffer, altfel cam imobil până atunci, a dat primele semne serioase de emoţie, lucru total de înţeles având în vedere că e despre un prieten d-al lui. Cum şi eu, din păcate, am pierdut prieteni mult prea devreme, am rezonat şi am băut o bere în cinstea lui. Pe scurt, a fost OK.

În altă dezordine de idei, am avut ocazia să-l cunosc pe animaloo, un domn distins şi sensibil cu care foarte probabil voi mai bea în viitor o bere-două… hai, maaaxim zece. Da să fie uichend, să nu fie nevoie să mă deplasez dimineaţa la job.

Drumul spre casă a fost cam nasol, înainte de concert mâncasem la Kogălniceanu o shaormă care după patru ore de călătorit prin superbul meu tub digestiv ţinea morţiş să iasă…