undeva, cândva…

Se făcea că eram la un fel de petrecere într-o vilă, era acolo la băutură şi droguri de parcă Amy Winehouse şi Whitney Houston locuiau împreună şi veniseră în vizită ăia de la Rolling Stones. Eu nu eram însă interesat de nimic din toate astea, ci stăteam undeva într-un colţ pe un fotoliu şi ţineam în braţe o tipă cu păr castaniu, mică şi slăbuţă, cu care mă sărutam de zor. Ea părea a avea o limbă foarte ciudată, parcă era despicată exact ca la diverse reptile. Dar ciudăţeniile abia acum încep… Nu ne sărutam la genul preludiu la o partidă de sex d-aia nebună şi murdară, ci chiar păream a ne păsa sincer unul de celălat, aveam senzaţia că ne ştim de când lumea şi ne completăm reciproc… era ceva nevinovat şi foarte liniştitor în toată faza. La un moment dat ea se opreşte, îmi ia capul între mâini, mă sărută pe frunte, se uită apoi la mine cu nişte ochi mari de căprioară şi-mi spune “te iubesc”. Eu o strâng şi mai tare în braţe – i-au şi trosnit oasele, părea destul de fragilă – o sărut pe amândoi ochii şi îi spun şi eu că o iubesc. Ea îmi acordă cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată, se cuibăreşte şi mai bine în braţele mele şi rămânem aşa nemişcaţi.

Doar două femei au auzit de la mine cuvintele interzise – cu una din ele am rămas împreună un an juma’, cu cealaltă cinci jumate, mare parte din ei fiind căsătoriţi. Să-nţeleg că există pe undeva a treia? În cazul ăsta o fi cum se spune, “a treia oară-i cu noroc”?

Singura mea nelămurire ar fi faza cu limba despicată, mie îmi plac reptilele dar chiar nu ştiu dacă ăsta-i semn bun…