Nu-i un secret că-s un inamic declarat al alcoolului, cu care duc lupte grele ori de câte ori am ocazia. Până acum vreo lună mă puteam lăuda că, după sute de beţii, am fost mahmur doar de două ori în viaţă – odată prin 1996 şi odată prin 2002. Ei bine, în ultima lună am fost mahmur tot de două ori. Prima din astea a fost nasoală, dar cea de azi e cruntă! Am căutat-o cu lumânarea, ce-i drept – după ce am terminat de băut, pe la 8 şi ceva, la Ionul pe care l-am vizitat, odată ajuns acasă am mai băgat vreo două ore o licoare ucigătoare, la vreo 56 de grade, inventată de taică-miu. Nu cred că a fost amestecul, am mai băut săptămâna trecută licoarea aia în combinaţie ba cu bere, ba cu vin, mă îndoiesc şi că a contat faptul că ieri au fost toate trei. Totuşi, nici cantitatea nu cred că a fost, am comis-o şi mai rău de câteva ori. Singura explicaţie cât de cât validă ar fi că pur şi simplu mi s-a dus rezistenţa, fie din cauza vârstei sau a uzurii nu mai ţin!
Asta e, categoric, una din cele mai triste zile din viaţa mea. Nu pentru că mă simt rău de tot fizic, ci din cauza concluziei: oricât de mult mi-ar place sticla, va trebui s-o las. Mai moale, nu de tot.