astăzi mărturisesc

Am ştiut de mic că sunt altfel. Nu îmi plăcea comportamentul lor, nu îmi plăceau jocurile lor, nu îmi plăcea cum se exprimă… nu prea îmi plăceau ei. Când am ajuns adolescent deja nu mai era urmă de îndoială, aveam în comun cu ei doar felul în care arătam. Sigur, m-am conformat de gura lumii la toate stupizeniile lor, am făcut cum mi-au zis părinţii şi rudele şi în anii care au urmat, în timp ce muream puţin câte puţin în interiorul meu. Mi-a fost frică de ce vor face atunci când vor afla, după ce le va trece şocul – m-am prefăcut foarte bine, nimeni n-ar bănui. Şi iată-mă adult, trecut de jumătatea vieţii mele serbede… şi nu mai pot minţi. Nu mă mai pot minţi. Nu îmi mai pasă de ce vor face, cei care îmi sunt cu adevărat prieteni îmi vor fi alături şi în continuare. Cel puţin pe unul din ei ştiu că pot conta. Ceilalţi… dacă nu mă înţeleg nu mi-au fost niciodată apropiaţi, şi nu vor mai exista pentru mine. Nu ştiu câte belele îmi va aduce mărturisirea, ştiu doar că nu mai pot. Voi deveni ceea ce ei duşmănesc, cu minţile lor înapoiate… Poate mă vor urî, poate mă şi vor agresa… dar nu mai contează.

Astăzi mă ridic şi afirm tare: mă simt… nu, nu mă simt. SUNT! Sunt… PISICĂ!!!