mereu copii

Pe când eram copil practicam cu ceilalţi puştani rahoveni un joc numit Gropiţa. Era nevoie doar de o groapă cu gura de vreo 8-9 centimetri în diametru şi de nişte monede de trei lei. Poate ştiţi Pereţica, jocul ăla în care se dau cu monedele spre un perete şi câştiga cel care dădea cel mai aproape. Asta era p-aproape, câştiga cine dădea în groapă din cât mai puţine aruncări. E, şi când cineva arunca mult prea departe de groapă se zicea că  „a dat-o-n Dămăroaia”. Nimeni nu  ştia de unde apăruse expresia, probabil de la generaţii anterioare de jucători, dar pentru noi, minilocuitori ai Rahovei, Dămăroaia era ceva mai degrabă la capătul lumii decât la altă margine de Bucureşti. Nimeni nu fusese acolo, da’ se ştia că e undeva cam de la mama naibii ceva mai încolo.

Fast forward 30 de ani. Încă sunt rahovean, doar că nu mini. Între timp am şi ajuns de câteva ori în Dămăroaia, ştiu că-i cam departe da’ nu chiar la capătul lumii. Şi în ziua de 16.04.2018 aflu că foarte interesanta domnişoară cu care m-am văzut peste weekend, a mers bine şi a rămas că ne vedem iar, locuieşte hăăăt tocmai în acel ţinut legendar. Am redevenit brusc puştan şi parcă s-a rupt ceva în mine.

Reclame

2 Responses to mereu copii

  1. Culiță spune:

    Păi și-ai dat-o-n Dămăroaia sau nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: