Nea Vasile locuise toată viaţa într-un sat dintr-o vale frumoasă, privind în zare la înzăpezitele creste semeţe şi admirând codrii seculari. Dar satul lui cel răsfirat, în care abia de puţină vreme ajunsese electricitatea, s-a golit încet-încet… din vreo 200 de case, abia vreo 30-40 mai erau locuite. Asta s-a întâmplat mai ales din cauza drumului – nu puteai ajunge la ei decât peste un râu, pe un pod de lemn, pe care rar se mai găsea câte unul să se încumete să-l încerce cu vechea Dacie, după multe cruci prealabile. Deci s-au tras mai toţi spre zone mai urâte, dar cu şcoală mai bună şi spital.
Aşa că tare mult s-a mirat nea Vasile când a văzut că autorităţile s-au pus să facă pod frumos, de beton… Măi să fie! Ce le-o fi venit? Să vezi că o fi ceva plan să se investească în turism, să învie localitatea! Ni s-or întoarce şi copiii!
N-a trecut mult însă şi nea Vasile şi-a amintit că trăieşte în România, ajutat fiind în acest sens de pădurile ce începuseră să plece în camioane peste frumosul pod…