plângere

Nu ştiu câţi aţi auzit de Travel Mix. E un post TV destul de mişto, de călătorii, evident. Poţi afla lucruri foarte frumoase despre România, dar şi despre alte ţări. De unde şi plângerea mea!
Mă uitam acu’ doo zile… Deci era o tipă de se plimba prin
Strasbourg. Ne-a arătat ea tot felul de chestii, apoi a vizitat o
fabrică de ciocolată. Acu’, fără a fi nebun după ea, mie-mi place
destul de mult ciocolata. Şi la plecarea din fabrică tipa ne spune că există un magazin, de unde îţi poţi lua tot felul de chestii, chiar şi bere sau vin cu gust de ciocolată. Hmmm, interesant, mi-am spus eu. Apoi ea completează: „eu mi-am luat cremă de corp cu gust de ciocolată”.
Deci pentru mine emisiunea s-a încheiat în momentul ăla. Ştiu că ne-a mai arătat ceva catedrală şi parcă o piaţă, da’ degeaba. Tot restul emisiunii, şi juma’ din restul zilei de altfel, io m-am gândit doar la cum ar fi să-i ling fiecare milimetru pătrat din corp.
Deci, Travel Mix, vă rog insistent s-o concediaţi! Sau, măcar, să-mi daţi numărul ei de telefon…

hibernală

Măi blogule, numeroşii mei cititori… bate un vânt de concediu… ohoho!
Sper ca de mâine până pe 6 ianuarie să nu mai dau pe la muncă. N-am planuri vitejeşti, n-o să-mi beau greutatea în vin şi nici n-o să alerg după diverse persoane de sex feminin. Voi avea un concediu anormal de liniştit.
O să dorm. Şi-o să mănânc. Şi-o să dorm. Şi iar o să mănânc. O să mă joc cu fi-mea. O să stau cu taică-miu la un vin fiert şi-o narghilea. Poate o să fac şi oameni de zăpadă, dacă o să am din ce. Apoi iar o să dorm, şi iar o să mănânc. Şi tot aşa.
Deci vă urez şi vouă, pe lângă binecunoscutele “Fericiun crăcit!” şi “La Mulţi Ani!” , şi mai tradiţionalele “Poftă bună!”, “Gâl-gâl-gâl!”, “Somn uşor!” şi orice mai vreţi voi.
Dacă nu mai scriu nimic două săptămâni, probabil nu-i grav, ci e din absenţă de net – după cum ziceam, o să fiu destul de cuminte 🙂

uichend boem

N-am mai pus poze cu fi-mea p-aici şi probabil nici n-o să mai pun în afară de asta. Ia priviţi cum arată ea cu căciula mea pe cap:

Şi eu cu a ei:

Asta a fost sâmbătă. După ce a venit maică-sa s-o recupereze, tocmai ce mă relaxam cu o Busuioacă, după ce băusem nişte Stejari, când mă sună blonda înaltă să-mi spună, pe cel mai mincinos ton posibil, c-a intevenit ceva şi tre’ să plece la părinţi, pe meleaguri prahovene, deci nu mai ieşim duminică. Mda… nici n-apuc să fluier bine a pagubă, că sună iar telefonul. Contabilul! Hopaaa… ăsta mă poate suna sâmbătă doar din două motive, şi bani nu-i trebuie c-am luat salariile de curând… deci:
“ Hai noroc, Mihai! Mergem mâine la peşte?”
Muhahahaha! Cui îi mai trebuie blonde de 1.81?
Aşaaa… N-am pus degeaba poza cu fi-mea la început:

E oare ciudat că mi-am botezat lansetele astea Ana şi Alexandra? eu nu cred. ce mi se pare ciudat, în schimb, e că lanseta mai serioasă, pe care o iau d-obicei la somn sau alţi monştri, se numeşte Gogu. eu chiar nu ştiu niciun Gogu!
Evident că n-am prins nimic, dar măcar am băut bine. Am continuat şi după ce am ajuns acasă, deci ieri mi-am luat liber ca să mă refac.
Da’ las că vine el concediul… ce-o să mai dorm!

amintiri cu zăbăuci

azi e ziua unui fost coleg de liceu. al doilea majorat 🙂
băi, şi numa’ ce mi-am amintit ce petrecere a ieşit în ’95, la primul majorat al lui! fraaateee… dacă au chemat poliţia vecinii care locuiau cu patru etaje mai sus! locuia tipul într-un apartament foarte mişto, într-una din marile intersecţii ale capitalei. mi-amintesc de parcă a fost ieri că spre două dimineaţa s-a desfăşurat un concurs de aruncat cu sticle de bere spre mijlocul intersecţiei. eu am ieşit pe locul doi, dar am contestat întrucât se pare că ceva spectatori au remarcat că sticla zburătoare a celui care a câştigat ar fi fost de fapt de cola. Cola!!! Ce dracu’ căuta o sticlă de cola la bairamul ăla??? Io-n viaţa mea n-am văzut atâtea alcoale la un loc la o singură petrecere, şi-s om destul de umblat… Am băut atunci, din fericire înainte să mă îmbăt aşa că îl ţin minte perfect, un Murfatlar din 1975… mamă-mamă! eh, tinereţe…
Oricum, la mulţi ani, P., oriunde te-ai afla!

coşmar

Se făcea că în viitor, în urma a ceva războaie şi tot felul de experimente scăpate de sub control, mai erau foarte puţini oameni. Locul lor fusese luat de vampiri, vrăjitoare şi tot felul de mutanţi care se mai războiau între ei. Dintre oamenii ăia care mai trăiau, şi mai puţini erau liberi, restul fiind sclavi sau acoliţi d-ai vampirilor şi vrăjitoarelor, care îi şi vânau p-ăia liberi în acest scop.
Până aici pare doar un fantasy vag interesant, dar coşmarul abia acum începe: asupritorii ăia ai oamenilor nu erau chiar aşa romantici şi rebeli ca în filmele obişnuite, ci foarte bine organizaţi, cu o birocraţie apăsătoare. Şi aveau foaaarte multe facturi de plătit! Şi nu mai exista internet, deci lula plăţi online! Şi doar nu era să se deranjeze stăpânii până la ghişee… care ghişee erau foarte puţine, şi nu puteai să plăteşti mai mult de o factură la un singur stat la o coadă kilometrică… deci îşi trimiteau sclavii. Iar eu am ajuns sclav pe la jumătatea visului! Şi am fost programat, printr-o spălare pe creier foarte savantă, să urăsc fiecare moment al existenţei mele, dar nici prin cap să nu-mi dea să încerc să evadez!
Brrr…

sitinonădacădăbei…

Bine, mai corect ar fi “sittin’ on the bank of the Neajlov”, dar astea-s simple detalii…

Frumoasă zi a fost duminică… bere, ceva sport (tăiat copaci căzuţi), linişte, aer curat – exceptând fumul înecăcios uneori, da’ măcar ţinea de cald:

Aşa nostalgii mi-a trezit focul ăsta… parcă mai ieri eram cu jandarmii mei în pădure în Chiajna şi pe un frig crunt dărâmam un mesteacăn uscat ca să facem cartofi în jar. Parcă mai ieri, da’ sunt doişpe ani de atunci. O viaţă de om. De pui de om măcar.
(Oricum, dacă citeşte cineva de la Romsilva p-aici asta e o postare inventată. Şi blogul ăsta nici măcar nu-i al meu, ci al unui prieten. Prieten care mai e şi imaginar!).
Cât despre pescuit, doamna ştiucă n-a binevoit să apară, da’ nu ne-am supărat pe ea şi i-am dat întâlnire la anu’. Măcar am făcut o faptă bună – am populat râul cu peştişorii rămaşi.

attention, s’il vous plait…

––Original Message––
From: Mme Borrel Pasquier [mailto:cecile.koffane@cnps.cm]
Sent: 7 decembrie 2013 16:29
To: undisclosed-recipients
Subject: Que Dieu soit loué

Que la grâce de Dieu soit avec vous aussi,

Je m’appelle Mme Borrel PASQUIER et je suis actuellement à l’hôpital en Angleterre. A cause de ma santé très dégradé je veux par ce présent canal entrer en relation avec vous pour mieux vous connaitre. Ainsi je veux vous donner de l’argent en thème de charité comme l’a dit l’évangile de Mathieu dans la bible „la main qui donne reçoit toujours”. Je n’ai personne qui peut hériter de cet argent à par vous car c’est Dieu qui vous a choisit. Que l’esprit de Dieu soit votre lumière. Je reste en attente de votre réponse pour vous donner plus de détails.

Mme Borrel PASQUIER

Poate cineva s-o ajute pe generoasa mătuşică din Camerun întru împlinirea ei spirituală? Cred că se vede clar că e o persoană foarte credincioasă, nici prin cap să nu vă treacă să vă îndoiţi de bunele ei intenţii! Haideţi, aleşii Domnului, nu vă sfiiţi!

Deci de scrisori nigeriene mă săturasem, da’ Africa e mare 🙂

piloţii

Ştiţi ce-s ăia chiloţi, nu? Ăia de chilotează avioanele 🙂
Băi, relaţia mea cu chiloţii e lungă şi întortocheată. Mulţi ani prin adolescenţă n-am vrut să aud de aşa ceva – mă purtam „italian”, cum se mai spunea. Preferam să spăl blugii mai des decât să mă simt constrâns. Trebuia să fie -15 grade afară ca să port! Deci ăia pe care îi aveam s-au învechit prin şifoniere până mi-au rămas mici. După aia a venit timpul să plec în armată, şi nu puteam să mă afişez cu „armamentul” la vedere, că intrau colegii la idei. Deci mi-am cumpărat vreo cinci perechi. Asta se întâmpla prin octombrie 2001.
Ei bine, cum după armată n-am mai purtat decât în rare ocazii, care cereau pantaloni subţiri de obicei, alea cinci perechi m-au ţinut 12 ani! Au cedat treptat, una prin 2011, una în 2012, una acum două luni… Cam de anul trecut m-am boşorogit, am început să port mai des. Acum mai am doar două perechi, din care una dă semne de oboseală. Şi e nasol să speli mereu câte una…
Nasoale imagini v-am pictat, nu? 🙂
Deci mă văd pus în situaţia neplăcută de a-mi cumpăra chiloţi. Băi, şi urăsc cumpărăturile! Nici nu-s sigur de unde se iau, presupun că există raioane de lenjerie. Or avea prin cora? cofland? La megaimaj cred că nu. Şi cred că e şi mai nasol că n-ai cum să probezi… Aşa e logic, presupun că n-ai voie, adică io sigur n-aş proba unii încercaţi de alţii! E o modalitate absolut lipsită de ero(t)ism d-a lua vreo boală ruşinoasă.
Ce mai, voi avea un uichend foaaarte palpitant… goana după chiloţi. Chiloţi masculini, din păcate, dar cu nimeni în ei, din fericire 🙂

ce s-a răsturnat, mă???

gluma-i glumă, da’… nu cred că-i o idee bună să te pui cu Caracalul!

întrebare

sunt oare singurul care e de părere că pantalonii de piele arată excelent pe femei, dar JALNIC pe masculi?