La Gheorghe

Unde iau eu unul din tramvaiele cu care vin spre  muncă e o biserică destul de cunoscută. Nu-i neobişnuit ca dimineaţa să mai văd câte o tipă că intră acolo, să discute cu prietenul imaginar sau trimişii lui ninja. Azi dimineaţă văd una că pune mâna pe poartă s-o deschidă. De la vreo 20 de metri vine vijelios şi lătrând un ditamai maidanezul… tipa închide repede poarta şi pleacă.

Mi se pare perfect normal! După cum ne asigură iubitorii patrupedelor, câinii atacă pentru că simt omul rău. Clar tipa aia venea cu gând ascuns, să facă vreo stricăciune, ceva… dar îngerul în formă de câine a oprit-o la timp.

Cum tot în curtea bisericii am văzut în trecut şi o grămadă de indivizi plimbându-şi potăile sub privirile îngăduitoare ale foştilor gardieni publici şi pe lângă afişul prin care primăria sectorului 3 anunţă că amenda pentru accesul cu animale de companie e 500 de lei, n-o să mă întreb oare câte amenzi plăteşte biserica pentru potăile pe care le adăposteşte…

Eternul şi fascinantul Militari

1. mai întâi, una din domeniul auto:

sesizează cineva…?

 2. vreo 15 puştani de 8-10 ani la locul de joacă… vreo 10 -11 joacă fotbal, 2-3 dau cu pietre în copaci şi după câini, unul singur e printre fete şi sare coarda cu ele.

Ştim cu toţii ce o să ajungă, nu?

Boxeur.

moment foarte blond

 

Deci primisem un sms de la sor-mea, l-am văzut abia peste vreo juma’ de oră, ocupat fiind cu probleme de genul picatul netului etc. Că tot aveam timp, m-apuc şi-i scriu un mesaj lung de răspuns. Înainte să-i dau reply, îmi „pică fisa”: băăă, stai aşa, că mie nu-mi merge netul! N-o să plece mesajul, am scris degeaba atâta!!!

Nici măcar nu l-am păstrat în ciorne.

Mda…

die totten hoffen

Se făcea că eram cu nişte prieteni – vorba vine, unul îmi fusese coleg de grădiniţă, celălalt în şcoala primară – deci nu-i văzusesem de hăhăăă… celălalt nici nu mai ştiu cine era. E.. şi aveam noi o dezbatere aprinsă despre cum să-l omorâm pe David Hasselhoff, pe care îl capturasem. Căzusem de acord că fapta va avea loc la munte, modalitatea de îndeplinire mai era de stabilit. Unul zicea să-i ardem un cataroi în cap şi să-l îngropăm sub nişte grohotiş într-un loc ştiut de el, undeva spre Zărneşti. Altul zicea să-l umplem de alcool şi somnifere şi să-l lăsăm să moară de frig într-un loc ascuns, au grijă lupii sau urşii să nu mai rămână nimic până la primăvară (acţiunea avea loc în noiembrie). Era să fim descoperiţi când a venit o puştoaică pe la vreo 5-6 ani, nepoata unuia dintre noi se pare, şi ne-a întrebat ce e cu nenea ăla legat – da’ am reuşit s-o convingem că de fapt o să ne jucăm baba-oarba, versiunea doar pentru oameni mari.

După aia se făcea că eram singur la cumpărături, într-un fel de megaimaj, de unde luam bere şi mâncare. Am plătit şi am ieşit, moment în care am constatat că afară erau cei trei prieteni, şi fusesem de fapt într-o benzinărie pe lângă Ploieşti. Eram cu o maşină cu portbagaj încăpător… tough luck, Hoff.

Da’ ce nu pricep: ce aveam bre cu bietul om? E adevărat că-i responsabil pentru nişte filme de rahat şi muzică la fel, da’ el a dat puştanilor din generaţia mea Baywatch-ul! Serial de o desăvârşită realizare artistică, în care s-au “ridicat” probleme… arzătoare! Cu ce ne-o fi supărat?

întrebăm cititorii

Oarecum paradoxal pentru un tip aşa de leneş ca mine, sunt foarte matinal. Foarte rar se întâmplă să mă trezesc după ora 7. La naiba, juma’ de an după armată m-am trezit la 5, de parcă tot trebuia să fiu la 7 deja la unitate. Acum în general mă trezesc pe la 6, doar în uichend pe la 7. Eeee… uichend. Aici începe problema. Fie că mă culc la 11, fie că la 3, la 7 mă trezesc. Şi dacă m-am culcat la 3, după aia urmează o zi întreagă în care umblu ca un zombie.

Deci ce să fac să nu mă mai trezesc la 7 când nu e cazul? “Somnifere” nu-i un răspuns acceptabil, dacă am stat treaz până la 3 este probabil din cauză de alcoale, şi astea două nu se împacă…

Sugestii?

32

deci veneam cu tramvaiul spre Unirii, când la un moment dat se suie nişte unii bronzaţi ereditar de vindeau flori. după ce că puţeau, au mai şi deranjat lumea cu cutiile lor cu buruieni. băi şi la un moment dat trecem pe lângă o biserică… unul îşi face cruce. ălălalt: „degeaba faci cruce la biserică dacă n-ai creieri în cap!”. şi începe o discuţie… singura femeie (îi zic aşa cu multă indulgenţă) dintre ei zice de un popă d-a venit să sfinţească nuştiuce casă, a mâncat puţin, apoi mai mult, a băut bine, a aprins un trabuc şi apoi s-a pus pe dansat pe manele. altul zice că în Spania a dat d-un preot român care trăgea pe nas… şi tot aşa.

bă, dacă până şi p-ăştia-i pierde, biserica are probleme serioase! iar mie-mi pare foaaarte rău 🙂

schimbăm foaia

nu poţi s-o duci numai pe palincă… tre’ să mai şi variezi! deci ghicitoare: ce-i asta?

ghicitoarea rămâne aici până vineri, dacă nimereşte careva primeşte o sticlă plină 😉

Edit, vineri dimineaţa: răspunsul corect era „sirop de gutui în sticlă de ţuischi”. gutuile cresc un pic mai aproape de Tiki-Taka, chiar şi-n Giurgiu, unde a produs maică-mea licoarea :))

azi e nouă, mâine-i zece…

… plm, armata trece!

it is happening again!!! and again, and again…

da’ cred că dezvolt ceva imunitate, de data asta a fost nevoie de un litru juma’…

iar magazin

în caz că doriţi să faceţi o maaare surpriză unei persoane „apropiate”, am soluţia perfectă pentru voi: căutând printr-un sertar uitat de lume am găsit nişte prezervative expirate de vreo doi ani.

le dau ieftin 😉

hardcore

Eu de 1 martie nu le-am luat nimic colegelor, le-am zis că-s prea zgârcit – cum o să fac şi pe 8, dealtfel. Aseară am aflat însă povestea lui Gigel…

 Gigel era coleg cu un amic de-al meu. Nu-i mai plăcea în firmă, colegii nici atât şi de mult voia să plece, dar simpla demisie nu-i surâdea, el voia s-o facă în mare stil. Aşa că în dimineaţa de 1 martie, când toată lumea din firmă era adunată, se dădeau mărţişoare şi ghiocei, Gigel şi-a dres glasul şi a atras atenţia tuturor, apoi a luat cuvântul:

–          Colegele mele, regret, io nu v-am luat nimic… da’ uite, mă ofer să vă fut pe toate! În afară de tine, că eşti prea grasă, şi de tine, că eşti urâtă… da’ pe voi vă pot lăsa să mi-o frecaţi, dacă reuşiţi s-o sculaţi!

După cum bănuiţi deja, 1 martie a fost ultima zi în care Gigel a mai fost lăsat să intre în firmă.

Eu n-aş putea face asta niciodată. N-am nici obrazul aşa gros, persoanele de la job sunt relativ OK, plus că nu m-ajută nici faptul că n-am colege grase sau urâte. Totuşi, undeva într-un colţ întunecat al personalităţii mele deloc complexe, îl admir puţin pe nesimţit.